Mihail Kogalniceanu un arhitect al Romaniei moderne

www.cartedesucces.ro

AUTORI

NOUTATI

REMEMBER

REDUCERI

Dacă există, în adevăr, epoci privilegiate, în sensul că
sînt purtătoare de largi semnificaţii istorice, se poate vorbi,
desigur, cu egală îndreptăţire, şi de privilegiul unor protagonişti
de a răsfrînge mai fidel acele semnificaţii. Personificate,
semnificaţiile devin astfel mai inteligibile, sporind şansa
istoriografiei de a sesiza resorturile intime ale epocii, trama
ei ideatică şi emoţională, dincolo de care se profilează, anevoie
definisabilă, concurenţa factorilor obiectivi. Biografia devine
astfel o metodă, una menită a înlesni sondaje dintre cele
mai fructuoase în epocă.
Epoca Unirii Principatelor, ale cărei obsesii se prelungesc,
dincolo de cucerirea independenţei, pînă la desăvîrşirea
unităţii de stat şi chiar mai tîrziu, a avut destui protagonişti de
seamă, în fruntea cărora se recunoaşte, simbolică, personalitatea
lui Al. I. Cuza. Aplecîndu-se peste mormîntul proaspăt de
la Ruginoasa, M. Kogălniceanu însuşi îi proclamă întîietatea:
Cuza semnifica Unirea şi efortul constructiv al unei naţiuni
ce-şi căuta, febril, locul în concertul lumii.
Dar Kogălniceanu rezumă la fel de bine – şi chiar întrun
cadru sensibil extins – epoca în ceea ce a avut ea mai
nobil ca aspiraţie şi mai indestructibil ca ideal. Evocîndu-l
radiofonic, în 1935, Octavian Goga descifra în biografia militantului
o lecţie de pedagogie civică mereu nouă, mereu
incitantă. „Privit în diversele ipoteze, de îndrumător cultural
sau istoric, de om politic cumpănind trebile sau urmărind
iţele echilibrului internaţional, cu cît îl apropii mai mult, din
orice parte, la orice punct al vieţii sale, el cîştigă în faţa celui
mai exigent analist. Pe seama unei judecăţi normale, deprinsă
să puie la cîntar oameni, stări şi lucruri, cu gîndul de a desluşi
limpede liniile mari ale trecutului unui popor, Kogălniceanu
apare cu o semnificaţie cu totul aparte. Fiul căminarului Ilie
[...] e cel dintîi creer românesc organizat în sens modern,
care primeşte şi elaborează problemele continentului din vremea
lui, pentru a le pune de acord cu interesele naţionale.“
Entuziastă, caracterizarea scriitotului, el însuşi angajat în sfera
politicii, denotă o intuiţie precisă. Fiul căminarului din
vremea primei domnii pămîntene, ajuns repede unul din
stîlpii administraţiei regulamentare, şi-a legat în adevăr numele
de cele mai de seamă evenimente ale epocii sale, de-a
curmezişul căreia îl aflăm, lucid şi ferm, de la opera de îndrumare
a culturii, întreprinsă prin Dacia literară, şi de la
iniţierea concomitentă a primei reviste de istorie, care e Arhiva
românească, prin Revoluţia de la 1848 şi Unirea
Principatelor, cu marile reforme din anii lui Cuza Vodă, pînă
la dobîndirea independenţei de stat şi eforturile de ameliorare
instituţională din anii ce i-au premers moartea, survenită
în 1891. Nimic surprinzător deci în faptul că la Congresul de
la Berlin, după ce Kogălniceanu a expus poziţia ţării sale,
cancelarul Bismarck a ţinut să observe că „România îşi are
oamenii săi!“ Simplă constatare? Surpriză? Românii nu
încetaseră, de cîteva decenii, să surprindă Europa diplomatică,
iar conduita lor în timpul ultimei crize orientale nu
fusese mai puţin o surpriză. România dovedise pe cîmpul de
luptă că era în stare să se bată, cu arma în mînă, pentru drepturile
sale. Ea dovedea acum că dispune de ambasadori respectabili,
iar unul dintre aceştia era Kogălniceanu.